Drumul de la aeroport la Kyoto

Posted by

 Cand am ajuns in Narita, aeroportul din Tokyo, a trebuit sa completam niste declaratii ca nu aducem in tara droguri sau alte materiale interzise, cu ce zbor am venit, care este motivul, cat stam, unde stam, cati bani avem la noi, toate astea bineinteles pentru viza. Coada era imensa, dar ne dirija o tanti draguta si foarte micuta, cum de altfel sunt majoritatea oamenilor de aici (mici de inaltime, slabi, cu ochii umflati si palizi la fatza, sau asa mi se par mie; bine, si eu aratam la fel, in momentul ala, asa ca eram o mica japoneza). La ghiseu, un tip cu ochelari foarte serios, care mi-a spus sa pun fiecare deget aratator intr-un device, pentru a-mi lua amprentele si sa zambesc frumos la camera, ca vrea sa-mi faca o poza. Aparatul de luat amprente n-a mers decat a treia oara, poza mi-a facut de doua ori, ca eu, obisnuita sa nu fac poza cu ochelarii la ochi cand mi se face o poza „oficiala”, tocmai imi scoteam ochelarii de la ochi cand a facut el poza. Deja intrasem in panica. In sfarsit, a fost totul gata si mi-a zis ca pot sa plec. Am oftat usurata si am plecat mai departe sa ne luam bagajele si sa vedem ce facem cu legitimatia de tren.

Aceasta se numeste JR Pass (Japan Rail Pass), este doar pentru turisti, iti da dreptul sa circuli cu o parte din trenurile JR si se poate ridica doar din Japonia. In schimb, pentru a avea acest JR Pass, a trebuit sa ne cumparam din Romania niste exchange pass-uri. Cu acestea din urma si cu pasapoartele ne-am prezentat la un birou de JR pe care l-am gasit in aeroport, pentru a ne ridica aceste legitimatii. Domnisoara care ne-a servit mi s-a parut de o agilitate extraordinara; intr-adevar, se facuse o coada destul de mare intre timp, dar felul in care completa actele mi s-a parut de-a dreptul robotica. La noi nu cred ca o sa vedem vreodata un astfel de functionar. Nu mai zic de amabilitate. Am intrebat-o ce tren trebuia sa luam spre Kyoto (unde aveam sa stam in urmatoarele zile) si nici n-am mai apucat sa adaugam ceva, ca s-a si dus si ne-a adus 2 randuri de bilete cu locuri, pentru ca urma sa schimbam 2 trenuri. Ne-a explicat ce inseamna fiecare element de pe bilet (pentru ca era in japoneza scris), ce tren trebuie sa luam, la ce ora pleaca, la ce ora soseste, numarul vagonului si locul. Cand am ajuns pe peron, am observat ca pe jos erau inscrise numerele vagoanelor, pentru ca atunci cand trenul opreste, tu nu trebuie sa alergi dupa vagonul unde ai loc, ci doar te urci, ca e in fatza ta. Tot jos, sunt desenate niste delimitari, pentru ca cei care se urca in acelasi vagon, sa se alinieze frumos unul in spatele celuilalt, sa nu se faca imbulzeala atunci cand soseste trenul. Iar acesta soseste exact la fix. Sa mai spun ca la noi trenurile intarzie mereu (si chiar ore in sir), lumea da din coate sa se urce mai repede in vagon, iar uneori trebuie sa alergi tot peronul ca sa te sui in vagonul care trebuie? Iata ce inseamna civilizatie! Si asta nu e tot.

In primul tren in care ne-am suit, NEX, foarte curat peste tot; geamuri curate, scaunele nu mai zic, au un mic suport in fatza pentru a-ti pune cateva lucruri pe el, iar scaunele se si lasa pe spate, pentru a te odihni mai usor; in fatza vagonului, sus, sunt monitoare pe care arata pe harta cat a mers trenul, ce statii mai are, cum este vremea, stiri etc., iar din cand in cand, cate o voce anunta in japoneza, dar si in engleza, care este statia urmatoare, ce legaturi ai din statia urmatoare, daca se intampla cumva sa opreasca putin trenul, anunta dinainte si spune si de ce (ca sa astepte sa treaca alt tren etc.). Mi s-a parut nemaipomenit. Am crezut ca am nimerit pe alta planeta. Cu acest NEX am mers totusi putin, aproape o ora. Dar ganditi-va ca nu a mers cu 60 km/h ca la noi, ci cam cu 110-130, cam asa, cred eu.

In Shinagawa am coborat ca sa luam celalalt tren spre Kyoto. Numai ca aici am luat pentru prima data contact cu aerul de afara si am crezut ca lesin. Aerul este atat de cald si de apasator, ca parca nu mai poti respira, te sufoci. Asta este una din putinele „bile negre” de aici. Oricum, ne-am refugiat cat am putut de repede de pe peron in interiorul garii unde este aer conditionat, ca peste tot in orice locatie inchisa. Acolo am intrebat o functionara de linia la care venea trenul si am revenit iar pe peron. Ma uitam la japonezi ca nu erau prea afectati de caldura, fiind deja invatati cu o asa clima neprielnica (pentru noi). Ne-am asezat la rand in locul unde scria jos numarul vagonului nostru, trenul a sosit la fix, ne-am urcat in el si am plecat mai departe spre Kyoto, un drum mai lung, de aproape 3 ore (inca vreo 300 km). Aici, in acest tren, aceleasi conditii exceptionale, numai ca de data asta ne-a intrebat si controlorul de bilet. La ei prin trenuri, in afara calatorilor, nu circula decat controlorul si o fata care merge cu un carucior cu bauturi  calde sau reci, inclusiv cafea, pentru cine doreste. Atat fata cu bauturile, cat si controlorul se inclina atunci cand intra in fiecare vagon, in semn de respect. Si inca ceva. Calatorii sunt rugati sa dea telefonul pe modul silent, ca sa nu-i deranjeze pe ceilalti, iar cand vor sa vorbeasca la telefon, o fac in spatiul dintre vagoane, unde nu deranjeaza pe nimeni, Facand o comparatie, la noi prin trenuri circula tigani cu ziare, care zbiara in gura mare, sau alte persoane care vor sa-si vanda diverse nimicuri, iar calatorii tipa cateodata la telefon, ca sa se faca, domn’e, auziti. Si comparatiile pot continua.

In trenul asta, dupa 2 zile de nesomn, am adormit amandoi, cu bagajele pe jos si alte lucruri de valoare (tableta de exemplu) pe „masuta” din fatza noastra. Ne-am trezit dupa vreo ora, dar totul era ok. Adica tableta si toate lucrurile erau la locul lor. La noi cred ca ar fi disparut si hainele de pe noi, mai ales ca probabil puteau sa taie si lemne pe noi, la cat de obositi eram…

Am ajuns in final si in gara din Kyoto (despre gara o sa va povestesc alta data), dar nestiind sa o traversam, am ocolit-o pe afara, ca sa mergem spre hotel (Citadines Kyoto Karasuma-Gojo), aflat la 1.5 km. Puteam sa luam metroul, dar am vrut sa vedem si putin orasul, mai ales ca incepuse ploaia si era mai bine de mers prin ploaie, prin caldura aia insuportabila.

Ce am observat prima data au fost taxiurile, care sunt mari, patratoase si majoritatea negre si seamana cu niste dricuri, Sunt foarte creepy. Taximetristii au toti manusi albe si unii mai au si masti albe, pentru gura. De fapt, cu masti d-astea am vazut cam 1/30 japonezi, cam asa, fie ca sunt pe strada, sau vanzatori. Masinile au volan pe dreapta si sensurile bineinteles ca sunt inversate. Aici se merge foarte mult cu bicicleta, iar umbrelele sunt la ordinea zilei – poarta umbrela, cum purtam noi geanta – si o poarta atat pe ploaie, cat si pe soare. Majoritatea semafoarelor pentru pietoni, atunci cand se face verde, ciripesc ca niste pasari, doar nu toate la fel. Eu prima data am crezut ca sunt niste pasari, dar in afara de niste porumbei foarte domesticiti, alte pasari sau animale nu am vazut pe strada. Pietonii merg in general pe partea stanga a trotuarului sau chiar si pe scarile rulante. Unele intersectii au treceri de pietoni si pe diagonala. Strazile mai secundare sunt cu sens unic si foarte inguste. Aproape pe fiecare straduta gasesti cel putin un automat cu bauturi racoritoare (apa, apa cu vitamine, cu lamaie, cola, cafea si altele care nu stiu ce sunt, ca nu scrie pe ele si in engleza). Curatenie exceptionala in oras, doar la un moment dat am vazut un pet pe jos (probabil aruncat de vreun turist), iar cei care treceau pe langa el, se uitau urat la acel pet, dar nu-l luau de pe jos. Aici fiecare stie ce are de facut si isi face (doar) treaba lui. Exista pana si oameni angajati sa dirijeze „circulatia”, atunci cand o masina vrea sa intre intr-o parcare / curte. Omul respectiv face semn cu un baston soferului sa opreasca pentru a trece pietonii. Sunt foarte multe parcari supraetajate, pentru ca spatiul este foarte mic. Casele sunt foarte inguste si lipite una de alta. Daca au garaj, latimea lui in general este cat latimea unei masini, maxim doua.

La hotel am ajuns intr-un final, morti de oboseala, ne-am cazat, camera (care de fapt aici este considerata apartament cu paturi extra-lungi, dar pentru noi este o camera normala, cu paturi normale) este superba, are si wireless, ceea ce-l face fericit pe Dragos.

Am iesit putin sa vedem orasul si seara (aici la ora 7 deja e intuneric), dar n-am stat prea mult, ca e foarte cald si noaptea, ne-am intors la hotel si ne-am odihnit dupa lunga calatorie care durase 24 de ore.

 

2 comments

Comments are closed.